Anul acesta am terminat sezonul de iarna intr-un mod deosebit, prin locuri care deja imi sunt foarte dragi, acolo unde zapezile se mentin pentru tot timpul anului, unde frumosul te invaluie oriunde esti si unde oamenii, in marea lor majoritate, traiesc pentru ceea ce le ofera cel de deasupra lor: Muntele. Mont Blanc.

Suntem la poalele muntelui pentru prima data la sfarsit de martie. Chamonix, capitala alpinismului nu este la fel de incarcat de flori precum vara si parca sunt mai putin turisti. Atmosfera este, insa, foarte placuta si linistitoare. In aparenta, pe versantii vaii Chamonix nu pare sa fie prea multa zapada, insa sus, peste altitudinea de 2500 de metri iarna e in toi si se schiaza in conditii bune. Pentru primele doua zile in vale se anunta ploaie iar sus pe munte ninsoare. Avem timp suficient sa cautam prin magazine cateva lucruri care ne lipseau din echipament (bocanci, manusi, ochelari pentru ghetar, diverse).

Miercuri seara trebuie sa soseasca in Chamonix Cristina Pogacean si Cosmin Andron si daca va fi vreme buna poate vom urca impreuna spre Aiguille du Midi. Pana atunci insa profitam toti patru de ziua superba de marti si urcam cu telecabina de la Grande Montets pentru o tura pe schiuri pe ghetarul Argentiere. De sus totul se vede superb. Numai Mont Blanc si Dru se ascund in spatele unor caciuli de nori, nedorind inca sa iasa pentru marele spectacol. Urmeaza o coborare frumoasa si lunga spre ghetarul Argentiere printr-o zapada afanata foarte putin atinsa de cativa schiori. Marea majoritate a crevaselor sunt acoperite de cativa metri buni de zapada, deplasarea pe schiuri fiind mult favorizata.

Ajungem in fundul vaii, pe ghetarul plat ce seamana acum cu un mare desert de zapada inconjurat de piscuri si pereti imensi de granit. Fac cunostinta pentru prima data cu peretii nordici ai lui Aiguille Verte, Les Droites, Les Courtes, cu Aiguille du Chardonet, Aiguille d’Argentiere, Aiguille du Tour Noir iar in spate cu piscul frumos al lui Mont Dolent ce marcheaza granita celor trei tari alpine (Franta, Italia, Elvetia).

Pornim pe schiuri de tura in sus, eu vroiam sa vad cateva trasee in peretele lui Droites si in les Courtes, iar Claudiu sa faca o vizita le refugiul Argentiere. Cu aceasta ocazie aflam ca la refugiu reducerile de 50% se aplica si pentru membrii Clubului Alpin Roman. Pe varfurile mai inalte se aduna norii, iar multi schiori incep sa coboare spre vale, semne clare ca ar trebui sa ne pregatim si noi de coborare. Urmeaza cea mai frumoasa coborare pe schiuri pe care am facut-o pana acum. De la 3200 de metri, printr-o zapada afanata, printre crevase si apoi pe partii semiamenajate pana jos in oras la 1300 de metri.

Urmeaza doua zile ploioase, dar joi ne pierdem rabdarea si decidem sa urcam spre seara la Aiguille du Midi. Incepand de vineri se anuntau vreo 4 zile de vreme buna asa ca vroiam sa profitam de ele din plin. Ajunsi sus, viscolul, ceata si frigul ne-au taiat cheful sa coboram pe platou si sa montam cortul asa ca am preferat sa dormim in statia de telecabina, pe coridorul de langa baie. Nu am deranjat pe nimeni si nimeni nu a avut nici o problema cu noi.

Trezirea o facem devreme, impachetam totul si pornim. Vremea era perfecta si zapada proaspata. Ne dam seama de greseala ce ne va costa scump: de data aceasta nu ne-am carat schiurile cu noi, iar la cum se prezenta zapada insemna ca vom innota din greu pana la trasee. Ne oprim pe platou, sub refugiul Cosmique si lasam o parte din bagaje (corturi, saci de dormit, mancare, hainele groase).

Continuam apoi cu greu sa facem urme prin zapada neatinsa inca de nimeni, spre traseul pe care ni l-am propus: Culoarul Chere din Triangle du Tacul (350 m, WI 4, D+). Odata cu prima telecabina apar si primii schiori care cu nerabdare traseaza noi linii curbe in zapada virgina. Printre ei sunt si cativa care se indreapta spre traseul nostru. La baza culoarului facem doua echipe: Eu cu Delia si Stefan cu Claudiu. Ne legam in coarda si pornim. Prima lungime e cu inclinatie mica si usoara, plasez doar o asigurare in zona de trecere peste bergschrund. In a doua lungime incepe culoarul propriu-zis. Gheata este in conditii bune, nu este casanta si nici moale, apoasa. Catararea e chiar placuta, poate ca ar fi si mai placuta daca nu ar fi atatea echipe si nu ne-am aglomera in regrupari. Ne miscam bine, pacat insa ca trebuie sa stam la coada pe anumite pasaje si in regrupari. Lungimea a 3-a e cea cu pasajul mai dificil, cam 20 m cu inclinatie de aproximativ 80 de grade. Asigur 3 suruburi si un piton pe care-l gasesc in peretele din dreapta. Dupa acest pasaj 2 echipe au inceput retragerea. Ne-au spus ca de aici in sus mai sunt cateva lungimi usoare si ca nu prea mai merita urcarea. Cu toate astea eram curiosi sa continuam. A urmat o lungime mai usoara pe care am prelungit-o mergand o bucata concomitent. Apoi traversez un pic dreapta si continui urcarea pe teren mixt si cu multe posibilitati de asigurare la tancuri. Apoi inca o lungime si se termina. Coborarea trebuie sa o facem in rapel pe acelasi traseu doarece retragerea clasica din Triangle pe ruta de coborare dinspre Mont Blanc este periculoasa, panta e foarte incarcata cu zapada si riscul de avalansa destul de ridicat.

Dimineata urmatoare ne trezim un pic mai tarziu. Simtim un pic oboseala dupa innotul prin zapada si traseul din ziua precedenta. Cum vremea este buna, pornesc impreuna cu Stefan si Claudiu pe urmele lui Cosmin si ale Cristinei spre versantul estic al lui Tacul. Ei erau hotarati sa incerce Hidden Couloir (600m, 4, D+) iar noi sa facem o tura de recunoastere in zona, si sa ne pregatim urmele pentru traseul din ziua urmatoare. Eram cu totii in plina bataie a razelor soarelui si desi eram pe un ghetar la peste 3600 m inaltime, in luna aprilie, era extrem de cald. Din acest motiv si Cosmin si Cristina au avut dificultati cu deplasarea pana la intrarea in traseu. Mai tarziu si-au dat seama ca au gresit intrarea si au fost nevoiti sa se retraga. Noi aveam privirile atente spre un culoar mai in dreapta, Gabarrou-Albinoni (TD, 600m, 4+), care avea jumatatea superioara, cea mai dificila, in umbra si ne gandeam ca asta ne-ar putea feri de caldura intensa din timpul diminetii. Bun, acesta este traseul, l-am ales! Intorsi la corturi ne hidratam si ne odihnim astfel incat urmatoarea dimineata sa pornim devreme si plini de energie.

Duminica pornim aproape pe intuneric de la corturi, de sub refugiul Cosmique, spre baza versantului cel mai abrupt al lui Mont Blanc du Tacul. Ne deplasam repede, fara sa ne afundam in zapada, totul era inca inghetat. Intram in traseu pe la ora 9, trecem cu grija bergschrund-ul si continuam sa urcam concomitent cam 300 – 400 de metri diferenta de nivel. Ajungem in zona umbrita de unde incepeau si pasajele mai dificile. Claudiu mai merge inca o lungime cap de coarda, trebuia sa avem grija mare la caderile de pietre si de gheata dislocata de echipa de spanioli de deasupra. Din acest punct fac schimb cu Claudiu si trec cap de coarda. Pasajele inca nu par mai dificile decat pe culoarul Chere asa ca pornesc catarandu-ma cu incredere. Ajung intr-un loc cu inclinatie aproape de verticala, sporesc atentia si incerc sa abordez pe unde pare mai usor. Sub mine ultimul surub este destul de departe, asa ca ma stradui sa plasez inca unul. Pozitia nu-mi este deloc comoda si ma hotarasc sa aman amplasarea surubului pentru inca cativa metri unde am vazut un mic prag pe care puteam sta mai bine. Dupa ce ma asigur suflu cu un pic de usurare si mai urc vreo 2 metri, apoi, ma uit sa vad unde ar putea fi regruparea. Ahh… la dracu, tocmai am trecut de ea. Oare sa descatar cei 5 metri? Nu! Chiar asta a fost cel mai delicat pasaj de pana acum, nu m-as incumeta sa-l si descatar. Continui si le comunic baietilor sa inceapa si ei sa urce cand se intinde coarda. Trebuie sa fiu mai relaxat, am acordat prea multa atentie pasajului incat am trecut pe langa regrupare fara macar s-o vad. Acum mergem concomitent dar e bine totusi caci avem cateva asigurari intre noi. Mai sus gasesc un “abalacov” si il asigur, apoi mai sus amplasez si ultimul surub pe care-l mai aveam. Ajung la regrupare, ma asigur rapid si incep sa il filez pe Claudiu si Stefan.

Am avut incredere in baieti ca si ei se vor catara cu atentie sporita si nu vor risca o cadere. Chiar daca aveam cateva suruburi intre noi, socul unei caderi nu ar fi fost deloc o chestie placuta. Ajung si ei langa mine si zambind un pic imi comunica faptul ca am trecut pe langa doua regrupari. E bine ca reusim sa ne amuzam si sa ne concentram asupra lungimii urmatoare. De deasupra noastra spaniolii arunca capetele corzilor si incep rapelul. In dreptul nostru se opresc si ne spun ca in lungimea de deasupra noastra este si “crux-ul” traseului. Intr-adevar, cam asa pare. Culoarul se ingusteaza mult, si pare a fi gatuit de peretii verticali si lipsiti de prize. Gheata mai mult sub forma unui suvoi de apa inghetat este mai subtire iar catararea necesita putina atentie. Pornesc fara emotii si dupa cativa metri incerc sa plasez un surub. Fara succes insa, gheata e prea subtire si numai dupa cateva rasuciri ajung la stanca de dedesubt. Mai sus un pic observ un tanc si plasez o bucla peste el, apoi intr-o burta de gheata mai pun un surub. Ma simt in siguranta acum. Cu pioletii nu pot lovi foarte tare pentru ca in unele locuri ajung pana la stanca, mai mult agat cu varfurile in unele asperitati sau “buzunare” sapate de echipele care au mai parcurs traseul. Apoi ies din gatuire si observ mai sus finalul culoarului in dreptul unui colt de stanca ce este vizibil si de jos din vale. Regrupez undeva in dreapta dupa ce ma catar vreo 3 metri pe stanca. De aici a coborat si echipa spaniola si cred ca acesta este si locul descris in ghid ca fiind ultimul punct in care mai gasesti regrupare pentru retragere. M-ar fi tentat sa ies macar pana in creasta sa vad cum este acolo, insa retragerea pe ruta clasica era nepracticabila din cauza riscului de avalansa. Vin apoi si baietii langa mine, ne sfatuim si decidem: coboram pe unde am urcat. Rapel dupa rapel, dupa rapel si dupa vreo 2 ore si jumatate suntem iar la baza culoarului. Prin statie Cosmin ne spune ca impreuna cu Cristina au pornit cu schiurile la vale pe Valle Blanche. Ne-au rugat sa le caram si lor bagajele spre telecabina. Cum i-am fi putut refuza. Ajunsi la corturi ne-am dat seama ca nu mai aveam timp sa ajungem ultima telecabina carand si toate bagajele. Ne obisnuim cu ideea ca vom dormi inca o noapte la statie, strangem tot echipamentul, facem din rucsaci niste pomi de craciun, tractam dupa noi echipamentul celor doi si incepem urcarea deja plictisitoare spre Aiguille du Midi.

Urmatoarele doua zile luam pauza si ne mai plimbam prin Chamonix.

Conform prognozelor urmeaza iar cateva zile de vreme buna si cum vrem sa profitam de acest lucru, miercuri de dimineata ne echipam, luam si schiurile si pornim pentru a doua oara spre ghetarul Argentiere. Desi la Grande Montets zapada este numai buna de schi nu ne putem bucura foarte tare de acest lucru… avem bagaje mari, am carat si cort cu noi pentru ca cei de la refugiul Argentiere ne-au spus la telefon ca nu mai au locuri. Ajunsi pe ghetar lasam bagajele mari sub un bolovan imens si pornim in directia Aiguille de Tour Noir pentru o tura pe schiuri. Trecand pe sub peretele nordic al lui Les Courtes observam in traseul Swiss o echipa de 4 cataratori. Ne dam seama ca sunt prietenii nostri: Cosmin, Cristina, Geordie si Ley. Erau aproximativ la jumatatea traseului si dadeau semne ca incep retragerea. Eu, Delia si Stefan continuam tura pe schiuri si apoi facem o coborare frumoasa in zapada placuta de sub peretii lui Tour Noir. Claudiu merge la Refugiul Argentiere mai devreme sa intrebe daca sunt sanse de cazaresi pentru noi . Din fericire a gasit 4 locuri.

Ziua urmatoarea vrem sa urcam culoarul Couturier (D+, 1000m) de pe fata nordica a lui Aiguille Verte si daca avem destul timp sa atingem si varful. Ne trezim la 4 si plecam din refugiu la 5 dimineata, inca pe intuneric. Traversam pe schiuri ghetarul si urcam pe versantul opus. Zapada este inghetata peste tot iar urcarea pe schiuri este in unele locuri destul de grea fara coltari montati pe legaturi. Ajungem dupa o ora si jumatate langa “labirintul” de seracuri si crevase de la baza peretelui nordic. Trebuie sa gasim o varianta sa ajungem deasupra lor. Claudiu si Stefan hotarasc sa abandoneze aici schiurile si sa urce pe picioare. Primele raze de soare insa incep sa topeasca usor zapada si sub greutatea corpului cei doi incep sa se afunde in zapada destul de mult, iar pana la intrarea in culoar mai era destul de mult de mers. Eu hotarasc sa mai urc pe schiuri si sa traversez inca o bucata pe sub seracuri si apoi pe curba de nivel sa ajung deasupra lor. Am gresit insa luand aceasta decizie. Traversarea a fost prea lunga si cu treceri multiple peste crevase… ne-a luat mult prea mult timp. Ajungem pe la 10:30 la baza traseului nostru, iar Delia se simte destul de obosita si parca fara prea multa dorinta sa mai urce. Totusi, trecem bergschrund si incepem traseul intr-un ritm destul de lent. Facem o mica pauza pentru hidratare si mancam un baton energizant si parca ne simtim un pic mai bine. Claudiu si Stefan sunt cu cateva lungimi in fata noastra dar nu reusesc sa imi dau seama care sunt exact. In prima parte a culoarului panta nu este mai mare de 55 de grade, zapada este buna si mergem concomitent. Ii propun Deliei sa mearga si ea cap de coarda si accepta. Apoi urmeaza un pasaj cu panta mai accentuata si gheata. Merg eu primul, plasez un surub si gasesc doua cordeline de abalakov pe care le asigur. Am senzatia ca ne miscam intr-un ritm bun, poate si din cauza ca nu ne mai bate soarele in cap. Ne mentinem pe partea dreapta a culoarului iar pe la ora 13:30 ajungem la jumatatea traseului. Ma gandesc ca in aproximativ doua ore putem ajunge sus, in creasta, asa ca ne hotaram sa continuam. Mai sus, raman surprins sa-l vad mult in stanga mea pe Claudiu si apoi pe Stefan. Ei au urcat pe partea stanga a culoarului si acum se angajau pe o portiune de gheata in stanga, pe un alt culoar ce facea legatura cu creasta insa mult departe de varf. Strig la ei ca au gresit traseul si sa incerce sa revina pe culoarul principal. Nu stiu cum au reusit sa greseasca, de ce au mers atat de mult in stanga. Acum ar trebui sa descatere o lungime de coarda pentru a reveni in culoarul bun. Eu si Delia mai continuam sa urcam, insa oboseala se simte. Chiar nu mai avem mult pana sus, se vede si varful undeva in dreapta fata de partea finala a culoarului. Stefan si Claudiu sunt hotarati sa coboare si au dreptate. Este ora trei si daca mai continuam ne va prinde noaptea la coborare. Datorita lipsei de posibilitati de asigurare in multe locuri ale culoarului coborarea se anunta complicata. Impreuna cu Delia hotaram sa traversam mult stanga ca sa ajungem la o portiune mai inghetata unde ne gandeam ca vom putea sa ne asiguram facand abalakov. Decidem deci sa renuntam la portiunea finala a traseului si ne concentram sa gasim posibilitati de rapel. Delia observa o cordelina iesind din zapada undeva in stanga. Era de la un abalakov deja facut de alte echipe. Din el facem primul rapel. Cam 50 de metri mai jos mai gasesc inca unul. M-am mai linistit, e clar ca am dat de linia de retragere a unei alte echipe. In mod normal ar trebui sa gasim abalakov-uri cam la fiecare 50-60 m. Intalnim un loc unde cordelina este mai veche si pentru a spori siguranta mai facem un abalakov suplimentar. Cu un pic de exercitiu se construieste destul de repede. Ajunsi in portiunea inferioara a culoarului dam de zapada mai mare si nu mai avem in ce construi abalakov. Trebuie sa descataram. Deasupra bergschrund-ului mai facem un rapel de 60 de metri si ajungem dupa 3 ore si jumatate din nou la baza culoarului. Claudiu si Stefan coboara inainte, ei trebuie sa-si recupereze schiurile din locul unde si le-au lasat de dimineata. Eu si Delia strangem bagajele, ne incaltam in clapari si pornim incet pe schiuri pe urmele lor.

Ne prinde intunericul chiar in portiunea cu crevase si seracuri si cu una din frontale destul de slaba reusim cu greu sa ne croim un drum printre obstacole. Terenul parca este minat, crevasa in stanga, crevasa in dreapta, unele acoperite de un pod subtire de zapada, iar pe mine ma cuprinde un pic de frica. Sa cadem acum in crevasa, cu schiuri cu tot ar fi foarte grav. Pe aceasta portiune ne dam jos schiurile si mergem pe urmele lui Claudiu. La un moment dat alunec iar cu schiurile intr-o mana si betele in alta nu reusesc sa ma opresc. Nu alunec mult insa, dar ma opresc cu picioarele intr-o crevasa. Din fericire schiurile tinute transversal peste marginile crevasei mi-au permis sa nu ma scufund de tot. M-am ridicat si am ajutat-o pe Delia sa treaca peste pasaj in siguranta. Apoi, un pic mai jos si ea cade cu un picior intr-o alta crevasa, noroc ca s-a agatat bine cu bratele de margine. Continuam la vale cu atentie maxima. Ajungem in locul unde baietii si-au lasat schiurile si respiram mai usurati, de aici nu mai sunt crevase. Punem din nou schiurile in picioare si coboram foarte incet la lumina frontalelor. Pe ghetar montam pieile de foca, apoi il traversam si urcam cu greu ultima portiune inainte de refugiu. Cinsprezece minute dupa miezul noptii intram inauntru rupti de oboseala. In afara de Stefan care ne-a asteptat sa ne spuna in ce camera a gasit locuri, toata lumea dormea si luminile erau stinse. Bem un ceai si ne culcam.

De dimineata cabanierul ne da trezirea la 6:30. Suntem prea obositi pentru a incerca si traseul Swiss din peretele nordic al lui Courtes, ne-ar trebui inca o zi de odihna pe care de fapt nu o mai aveam… sambata trebuia sa plecam spre aeroport. Ramanem insa multumiti de urcarea pe culoarul Couturier, data viitoare vom sti cum sa-l abordam si vom sti accesul spre baza lui. Vremea se mentine in continuare buna, este si destul de cald. Mai ramanem cateva ore pe ghetarul Argentiere si apoi coboram pe schiuri spre civilizatie.

In Chamonix este primavara adevarata, totul este verde. Se poarta deja tricouri si sandale iar florile apar treptat in balcoane. Am sentimentul ca am incheiat destul de brusc sezonul de iarna, si parca sunt deja nerabdator sa vina urmatorul ca sa ma intorc cat de curand aici, la poalele Mont Blanc-ului.