Muntii Bucegi, Fisura Mult Dorita: 6a, 7 lc*, 7+

Revenit sub abruptul Bucegilor pentru a participa la tabara de alpinism organizata de Sectia Universitara Cluj a Clubului Alpin Roman incerc din greu sa-mi fac un plan, ce trasee sa incerc si in ce zile. De fapt prognozele meteo sunt motivul ezitarilor mele. Se anunta averse si vreme foarte instabila asa ca nu m-as duce la refugiul Costila sa ma adapostesc in el de ploaie toata ziua.

Este marti si dis-de-dimineata observ norii prezenti pe cer si deasupra platoului bucegilor. Pe la 10, 11 cerul se mai deschide, dar este prea tarziu sa pornim acum spre Costila si sa intram in vreun traseu mai hotarat. Asa ca ne hotaram sa mergem la escalada in Sinaia, la Poiana Stanii. Surpriza: toata ziua nu a aparut nici un nor pe cer asa ca ne-am speriat degeaba. Am escaladat cateva trasee frumoase, o incalzire serioasa pentru zilele urmatoare.

Desi prognozele meteo aratau vreme la fel de instabila, incerc sa nu le mai dau atentie si plec impreuna cu Delia spre refugiul Costila. La refugiu ne lasam bagajele si asteptam sa vedem cum evolueaza vremea. Jumatatea superioara a peretelui Policandrului e invaluita de niste nori negri, la fel si Creasta Costila-Galbinele. Nu suntem foarte familiarizati cu zona asa ca mai bine suntem un pic precauti. Mai tarziu insa apar cateva ferestre de cer senin. Pornim spre traseul pe care cred ca ni-l doream amandoi in egala masura. De fapt, fisura era cea ravnita, acea fisura foarte evidenta, surplombanta care cred ca a ramas in memoria tuturor celor care au vazut peretele Policandrului. Era evident, de-a lungul evolutiei alpinismului pe meleagurile noastre, ca cineva sa vrea sa ajunga la acea fisura si sa incerce trecerea ei. Asadar, pornim si noi pe urmele primilor care au trecut pe acolo (Octavian Bratila, s.a 1957) si au lasat dupa ei traseul numit Fisura Mult Dorita.

Ne indreptam spre brana suspendata pentru ca vremea nu era chiar stabila si pentru ca doream sa lasam primele lungimi din traseu pentru parcurgerea traseului Policandrului. “Reusim” insa destul de repede sa pierdem poteca, mai mult din neatentie. Incercam sa gasim niste variante de a reveni la ea, dar ne indepartam si mai mult. Ne intoarcem la poteca undeva in dreptul Tancului Mic si incepem din nou urcarea. Apoi, mai sus, ratam intrarea pe Brana Suspendata…ne dam seama de acest lucru si ulterior o gasim. Ajungem la baza traseului pe la 14:30…

Intrarea in traseu e chiar interesanta, primul cui plasat mai sus si pana la el trebuie facute vreo trei miscari delicate. La prima incercare psihicul nu vrea sa ma ajute, iar la a doua aplic metoda “morcoveata” si folosesc un cliff. Frumos pasaj, sper sa nu se schimbe cumva la reamenajari. Mai sus gresesc la asigurarea semicorzilor si sunt nevoit sa regrupez mai repede datorita frecarii. Continua Delia cap de coarda chiar inainte de tavanul de sub brana. Il trece hotarata si apoi se pierde pentru moment prin jnepenii de pe Brana Interzisa. Regrupeaza la doua pitoane si mai departe continua tot ea, dorind ca lungimea cu fisura sa mi-o lase mie. Mai sus, Delia nu mai intalneste pitoane decat la distante mari. E drept, urcarea aici nu este dificila dar e un pic expusa, roca e friabila si urci si printre pernite de iarba. Sincer, nu e o lungime prea placuta. Urmatoarea se anunta mult mai frumoasa, e cea cu fisura si imi revine mie sa merg cap de coarda. Pana la fisura e usor, iar odata ajuns la ea totul e mult mai aerian. Fisura este larga, din acest motiv lipsesc si pitoanele din ea… probabil ca la prima parcurgere ea a fost impodobita cu pene de lemn (doar una din ele mai poate fi gasita acum). Plasez cel mai mare friend pe care il am intr-un loc unde fisura se ingusteaza putin. Ies un pic pe fata din dreapta unde gasesc cateva prize acceptabile. Ajung la un piton cu o cordelina veche in el. Primul gand este sa incerc sa schimb cordelina pentru ca cea actuala nu-mi conferea incredere, dar n-am nici o sansa… nu in pozitia aia si nu fara un briceag. Asta e, ma folosesc de ea sperand ca tine. Continui din nou cu mainile aproape pana la cot in fisura, iar mai sus intalnesc o pana de lemn pe care o si asigur. In acel loc fisura se transforma intr-un horn ingust in care am reusit sa intru cu totul. Peste cativa metri regrupez. Vine si Delia care reuseste sa treaca fisura la liber. Pe urmatoarea lungime (ultima) merge ea cap de coarda. Si aceasta lungime este frumoasa, e lipsita de vegetatie, e lunga, cam 50 m si te scoate in creasta. De acolo, traversand peste un bolovan ajungem la Brana Aeriana. La retragere nu ne mai pierdem si incheiem ziua cu bine dar destul de obositi.

Impresii: Traseul… merita mai ales pentru celebra fisura.