Patagonia: an alpine trip down South [1]

[EN/RO below] I don’t find it hard to explain why I chose to travel to the “end of the world” to climb mountains. In the climbing world there are a few hot spots that attract alpinists and climbers for their mountain beauty, challenges and history. Among Himalaya, the Alps or Alaska, Patagonia stands out for its unique landscape, its tower shaped peaks and some of the harshest weather conditions on the planet. Lacking high altitudes, these mountains are still not easy to approach. Climbing is steep and mostly technical, the terrain is wild, glaciated and sometimes complicated and on top of all the weather forces you to have good tactics, to move and to climb fast. In recent years, bold, alpine style ascents have slowly replaced old “conquest” style expeditions and the climbing community has adopted good ethics.

It is an older dream of mine to climb in Patagonia, especially in the Chalten Massif, but somehow during the last years I haven’t been able to put together all the necessary “ingredients” to get here. This season (during the Southern hemisphere summer), with great support from “friends” at home in Cluj, I made it happen. Along with Kyriakos, my friend, climbing partner and colleague at IFMGA guide courses, I arrived in El Chalten, a small climbers and trekkers village at the foot of the mountains. For about a month and a bit we’ll try to keep challenged and push our own climbing experiences a bit higher.

Our main plan is to climb as much as possible and to take every weather window as an opportunity to try interesting routes. We dare to dream big as well for this trip and in case the Patagonian weather gives us a chance we’ll try to climb Cerro Torre, the coolest looking tower and probably one of the toughest mountains in the world. So far we’ve been able to pull out a couple of climbs and got to know a bit the mountain range, the conditions, we met the ever present Patagonian wind, and enjoyed some vertical views around the granite spires.

Right on our second day here, the forecast looked good for just a couple of hours. We decided to try an easy climb just to get an idea about the place and to try to separate in our minds good weather from bad weather. We started in the morning of December 18 from El Chalten for Mojon Rojo. The long approach was mainly accompanied by strong winds. At first we couldn’t believe a climb to this peak would be possible given these conditions. Then, with very good precision the forecast confirmed and the wind dropped. On the final Eastern slopes, above Laguna Sucia, we had to move through knee deep snow. There was no one else around, just us, Aguja de la S, Saint Exupery, Poincenot and Cerro Fitz Roy. A pretty memorable scene :). We descended the same day to El Chalten, completing (as measured with Garmin Fenix 3 watch) a 48,61 km round trip with 3190 m elevation gain.

A few rainy days followed, and then on the 21st of December late in the evening we decided to go to Pierra Negra. Our intention was to set camp and to be ready for a possible climb the next day on Aguja Guillaumet, the first peak North to the famous Fitz Roy ridge. The conditions this time were more unstable and the good weather window delayed with almost half a day,  giving us just a few hours to try the climb.

We opted to stay in the camp another day and on Saturday morning we started climbing to Passo Guillaumet and to the East face of the peak. The wind was calm, clouds were clearing up, so we were optimistic. After the pass, I tried to check the topo on my phone to identify Charlie Fowler route. Turns out the phone could’t stand another cold morning and its battery died leaving us with no topo and an entire rock face with possible lines to choose from. While the first two obvious gulleys to the right (Amy – Vidailhet and Coqueugniot – Guillot) looked less appealing, we looked further to the left to a line that started with a gully and continued with mixed climb holding a bit of question mark: is it climbable or not?

We went for it, climbed three pitches in the gully on 65 degree slope then reached a nicely packed corner to the left. It was looking good. Then, more ice followed on a hidden chimney. Our question mark was solved, we could actually climb this line and we actually enjoyed it a lot. We got to the final ridge, climbed some sketchy rock section and followed it to the top of Guillaumet. All the peaks around were clearly visible except for Cerro Torre who covered its top in a thick lenticular cloud. It turns out my friend Aurel was right, it is an “expensive” mountain to see. Later, we checked what route we climbed and found out the first ascent was quite recent, in 2014 by Tony Richardson and Jon Simms.

Back in El Chalten we made plans to access the Torre Valley with the first chance of good weather and if possible to stash for future climbs some gear at Niponino (a climber’s camp spot on the glacier at the foot of Cerro Torre and El Mocho). This chance came exactly after Christmas and as a nice gift from Santa, we got blue skies and a clear view of the magnificent tower for a few hours.

Right now, between short bouldering sessions around El Chalten, we keep our eyes focused on the forecast and keep hoping for a more consistent weather window.

I hope that everybody at home is enjoying the holidays. Have fun wherever you may travel.

Buen dia a todos!

__________________________________________________________________

ROMANIAN

Ca alpinist îmi este destul de usor să explic de ce am ales să vin  până la capătul lumii ca să urc pe munte. În lumea alpină există câteva zone montane recunoscute ca atracții principale pentru alpiniști și cățărători atât din punct de vedere al frumuseții peisajelor cât și pentru provocările pe care le oferă celor care își propun ascensiunea lor. Alături de Himalaya, Alpi sau Alaska, Patagonia se evidențiază printr-un peisaj și relief montan aparte, cu vârfuri montane ascuțite sub formă de turnuri și una dintre cele mai neprietenoase clime de pe glob.

Chiar dacă nu ating altitudini semnificative, aceste vârfuri sunt greu de accesat. Terenul este foarte abrupt, ascensiunile necesită proceduri tehnice specifice cățărării pe stâncă sau mixt, accesul se face pe teren complicat, adesea pe ghețari iar peste toate acestea condițiile meteorologice îți impun să ai o strategie bine pusă la punct, să te cațeri repede și să te poți retrage în siguranță. În Patagonia, în ultimii ani, multe ascensiuni semnificative, in stil alpin, efectuate de echipe mici și rapide de alpiniști au înlocuit stilul clasic al expedițiilor logistice de “asediu” al muntelui. Iar comunitatea a adoptat încet o etică puternică legată de ascensiunea acestor munți.

Să ajung să mă cațăr în acesti munți, în special în Masivul Chalten din Parcul Național Los Glaciares este o dorință mai veche. În ultimii ani însă nu am reusit să pun împreună ingredientele necesare pentru o astfel de expediție. În acest sezon însă, vara în emisfera sudică, cu un ajutor important din partea prietenilor de acasă am pus totul la punct și am transformat o dorință în realitate. Alaturi de Kyriakos (din Cipru), prieten și coleg de grupă la cursul de ghizi montani UIAGM, am ajuns în El Chalten, un mic sat turistic de la poalele munților din Patagonia argentiniană. Timp de o lună și o săptămână ne-am propus să căutăm provocări interesante și să ne testăm propriile limite pe traseele specifice Patagoniei. Planul nostru principal este să profităm cât mai mult de de ferestrele scurte de vreme bună specifice acestei zone si să ne cățărăm pe trasee cât mai interesante și tehnice. N-am lăsat abordarea mai “romantică” a alpinismului complet de-o parte, și dacă vremea ne va oferi condiții potrivite vom încerca o ascensiune pe vârful Cerro Torre, cel mai impozant și estetic turn de granit și unul dintre cei mai dificili munți din lume.

De când am ajuns aici am reușit să ne menținem activi în cele două ferestre scurte de vreme bună și am realizat două ascensiuni frumoase dar și de acomodare cu zona și conditiile montane de aici.

În a doua zi de când am ajuns în Patagonia, prognoza meteo arăta bine pentru câteva ore. Asa cum ne-am propus chiar de la început, am hotărât să folosim fiecare oportunitate ca să ne cățărăm. Am ales să urcăm un vârf mai mic și relativ usor, Mojon Rojo. Am pornit spre munte pe 18 decembrie de dimineața iar în mare parte din timpul de acces către vârf am fost însoțiți de vânt puternic. Din fericire însă, prognoza s-a adeverit iar în a doua parte a zilei viteza vântului s-a diminuat semnificativ dându-ne posibilitatea să urcăm spre creasta finala. Am urcat pe versantul estic al lacului Sucia, iar ultima porțiune înainte de creasta stâncoasă a vârfului am muncit să spargem urme în zăpadă până la genuchi. Nu am mai întâlnit pe nimeni pe munte. Am fost doar noi și turnurile spectaculoase din jur: Aguja de la S, Saint Exupery, Poincenot și Fitz Roy. De-a dreptul un peisaj de neuitat! Am coborât în aceeași zi înapoi în El Chalten parcurgând în total un traseu de 48,61 km și o diferență de nivel pozitivă de 3190 m – măsurat cu un Garmin Fenix 3.

Au urmat câteva zile ploiase și reci, iar apoi pe 21 decembrie, seara târziu, sperând într-o ameliorare a vremii am pornit să amplasam tabăra în zona Pierra Negra (Piatra Neagră) la nord-est de Fitz Roy. Doream să facem o ascensiune pe versantul estic al varfului Guillaumet (denumire dată în memoria pilotului francez Henri Guillaumet din serviciile aeropoștale franceze) dar vremea bună a întarziat să sosească și ne-a lăsat o fereastră prea scurtă pentru o încercare. Sâmbătă 23 decembrie am încercat din nou, am pornit devreme și am trecut pasul Guillaumet spre versantul estic al vârfului. Ca să indentificăm traseul dorit numit Charlie Fowler am încercat să consult imaginile salvate în telefon, dar bateria acestuia a decis că nu îi place frigul și s-a închis. Fără topo, ne-am aflat în situația de a alege o linie de ascensiune atrăgătoare, la întâmplare. Cum primele două culoare din dreapta (Amy – Vidhaulet și Coqueugniot – Gulliot) ni s-au părut neinteresante, am ales sa încercăm al treilea culoar care se termina cu o secțiune stâncoasă compactă și care, la prima vedere, ascundea un semn de întrebare: oare în micul sistem de diedre vom găsi gheața necesară pentru a putea trece pasajele verticale? Am început cu trei lungimi de coardă ușoare, într-un culoar evident iar apoi am ajuns într-un diedru tapetat fin cu gheață și zăpadă. Arăta promițător. Urmatoarea lungime (de 60m) am continuat-o într-un horn care ascundea gheață. Semnul de întrebare a fost rezolvat, am reușit ascensiunea acestei linii foarte faine și am atins creasta somitală a lui Guillaumet. De aici am trecut câteva pasaje delicate de stâncă și am continuat să urcam pe teren ușor către vârf. Toate vârfurile din jur erau clar vizibile exceptând Cerro Torre care se ascundea sub o căciula de nori gri, lenticulari. Cuvintele amicului meu Aurel mi-au răsunat in minte: “este un munte scump la vedere”! Mai târziu, am reușit să aflăm ce traseu am urcat și am descoperit că premiera a fost realizata relativ recent, în 2014, de canadienii Tony Richardson și Jon Simms. 

Întorsi în El Chalten am început să ne facem noi planuri pentru a folosi prima fereastră de vreme bună și a încerca să ajungem pe valea Torre. Aici este tabara Niponino de la baza lui Cerro Torre și El Mocho unde se poate lăsa echipament la îndemână pentru ascensiunile următoare. Puțină vreme bună a sosit chiar dupa Crăciun iar Moșu’ ne-a adus cadoul potrivit: un cer albastru și Cerro Torre în prim plan pentru câteva ore.

Acum, printre scurte sesiuni de bouldering pe langa El Chalten, urmărim atent prognoza meteo și sperăm la o fereastră mai consistentă de vreme bună.

Sărbători fericite celor de acasa! Să vă bucurați de locurile în care călătoriți!

Buen dia a todos!