Despre acest traseu auzim mai rar, nu are foarte mult renume și pare să fie deseori uitat printre multe alte trasee vecine care parcurg spectaculosul versant nordic al lui Aiguille du Midi. Linia sa însă, urmărește cel mai evident și mai direct culoar care urcă spre stația finală a cabinei cocoțate în vârful acului de la Midi.
Cele două zile în care nu am avut coechipier pentru cățărat le-am petrecut hoinărind prin Chamonix și încercând să fac un plan pentru un ultim traseu înainte de plecarea spre România. Am pus ochii pe traseul Eugster Direct pentru că era clar vizibil din oraș, avea acces și retragere ușoară iar eu îmi doream de mult timp să parcurg un traseu ”sub cablurile telecabinei”, pe versantul nordic al lui Aiguille du Midi. In topo traseul este cotat TD, AI5, M4+ și 1000 m, dar anul acesta condițiile în masivul Mont Blanc sunt din nou ciudate, lipsește gheața din multe trasee, e zăpadă proaspătă și neconsolidată așa ca ma așteptam să nu fie totul ca la carte.
Eugster Direct
Cu câteva zile mai devreme am cățărat împreună cu Cătălin Pobega traseul M6 Solar din Pointe Lachenal (foto aici), un traseu de cățărare mixtă dar cu foartă puțină gheață ceea ce a impus să ne adaptăm și să ne cățărăm mai mult în stil dry tooling. Am facut echipă faină cu Catalin asa că am hotărât sa mai facem un traseu împreună înainte sa plec. Despre Eugster Direct însa, Cătălin se aștepta să îl gasim la fel de sec și fără gheață, cu pasaje mai tari de dry. După mai multe consultări am luat decizia pe ultima sută. “Totuși, cât de greu poate fi chiar și fără gheață?” m-am tot întrebat și ulterior am reușit să mă și conving 🙂 .
Joi seară (07.04.2017) am dormit la Refugiul Plan de’ Aiguille la 2200 m iar vineri am pornit devreme spre intrarea în Eugster Direct la 04:30 de dimineață. Am intrat în culoar odată cu primele raze de soare și am parcurs primii 500 de metri de traseu fără să ne legăm în coardă, zăpada a fost afânată, de multe ori urcatul a fost anevoios. Cu cât ne apropiam mai mult de pasajele verticale de stâncă totul începea să se clarifice: gheața nu era aproape deloc, iar în lipsa ei granitul de culoare deschisă, proaspăt șlefuit, era pe alocuri pudrat de la scurgerile de zăpadă antrenate de vânt. Am știut atunci că va urma ”distracția” ! Ne-am legat în coardă pe o platformă mică de zăpadă iar Cătălin a pornit primul pe ce urma să fie pentru noi prima lungime de cățărare. Puțin mai sus l-am urmărit atent cum a trecut un pasaj delicat într-un diedru oblic care îl obliga să caute prize pentru colțari pe o față căzută fină, șlefuită. Arăta deja mai greu decât în topo dar încă posibil :).
A urmat o regrupare în care nu m-am mai oprit și am continuat pe urmatoarea lungime care a fost mai ușoară dar la fel de lipsită de gheață. Am schimbat capul de coardă din nou fără să pierdem timp aproape deloc în regrupare. Nu am prea reușit să fac poze, nu îmi stătea capul la aspectul artistic. Cătălin în schimb se descurca de minune cu aparatul foto, corzile, dispozitivul de filat și manușile în mâini… sau poate mai renunța la unele din ele din când în când :)… trebuie să îmbunătățesc și eu acestă latură.
Lungimea a 4-a a fost tare, cu un pasaj ușor surplombant sub un mare bolovan încastrat și apoi dry tooling delicat. M-am oprit și am regrupat când am rămas fără echipament. Fix deasupra mea, câțiva metri, urma pasajul cheie al traseului, un horn care în lipsa gheții devenise surplombant și pe care Cătălin l-a abordat cu super atentie, iar eu l-am asigurat cu emotii 3 m mai jos, sperând să nu se desprindă vreo lespede peste mine. Deasupra am continuat peste o zona și mai friabilă și apoi ieșirea sub turnul final al telecabinei am parcurs-o concomitent oblic, stânga.
Pasajele susținute pe cele 6 lungimi tehnice ne-au luat mai mult timp decât ne-am așteptat și am ratat ultima cabină cu 30 de minute. A urmat o noapte petrecută pe gresia de la toaleta prea bine cunoscută a stației de cabină. Am mai ajuns în acest loc dupa alte trasee faine, și parcă niciodata nu mi-a părut rău. Din contra, de data aceasta am avut timp și am povestit despre traseu, despre pasaje și condiții. Am căzut de comun acord că în condițiile date pasajele în totalitate de dry tooling erau în jur de M6 sau M6+ pe o stâncă uneori nesigură și că traseul per total a fost o experiență foarte faină care ne-a provocat destul de tare. La urma urmei, condițiile pe munte nu sunt bune sau rele, ele doar sunt și atât. Depinde doar de noi cum le vedem în functie de propria pregătire sau perspectivă.
Comparativ, eu am simțit traseul mai intens decât Pilierul Croz din Grandes Jorasses și cu pasaje mai expuse decât pe Supercouloir din Mont Blanc du Tacul. Dacă ar fi să iau în calcul diferența totală de nivel de la Refugiul Plan de l’Aiguille până în vârf (1600 m) îmi dau seama ca e la fel ca de la Refugiul Leschaux până pe Grandes Jorasses și totuși acest versant nordic al Aiguille du Midi este de multe ori omis din rândul marilor pereți nordici ai Alpilor.
