Cerro Torre was obviously put on hold for now because there was simply no weather window long enough to even attempt to start a climb like that (we needed at least 3 days in a row). But a climb to Fitz Roy from its East side (more protected from wind) proved like a possible alternative. We took the final decision fast and after 2 days of hanging around El Chalten we headed up in the mountains again. This time we accessed Passo Superior, with little equipment (just one sleeping bag for both of us, one gas canister, a few things to eat …), for a maximum 3 day climb.
The first day we attempted the Fun Hog route (Californian route), but once we reached the base of La Silla at the small col that opens to the West, the cold, wind and icy cracks of the route called for a wise decision. We headed back down to our tent. The next day the weather was forecast to be less stable, but we didn’t want to go back to the town and decided to try to climb something faster, before the weather turned bad again.
Aguja Poincenot is a very esthetic mountain, like a tower guarding its bigger brother (Fitz Roy) to the South. The access to its base is short from Passo Superior and because there were a bunch of teams who climbed it the day before we knew the route finding for us was easier. Poincenot was our best option for a fast climb so on Monday we started at 4 am from our bivouac, headed to Whillans- Cochrane route, simul climbed the entire snow and ice ramp and continued on to mixed climbing for probably 10 more pitches to the top which we reached at 11:45 am. The exposure was amazing, everywhere we looked there was steep granite walls and only Fitz Roy seemed to be higher than us right at that moment. I liked the climbing on this route a lot, with long mixed and not very difficult sections of climbing that allowed us to move at our normal pace.
The angry clouds from the direction of Cerro Torre were heading towards us so we had to start our descent fast. Rappelling the route proved to be complicated, our ropes got stuck a couple of times. We reached Passo Superior and our bivouac place happy that we could pull this climb off. We continued descending and once we reached the forest trail the rain started. We decided to camp one more night at Campo Poincenot together with many trekkers. The rain poured all night and our small super light tent got soaked wet, and so did we. In the morning it was hard to find motivation to pack everything, and start hiking down to El Chalten.
Our trip in Patagonia was closing to an end. After Poincenot we had only 5 more days before our flight back home. Checking the weather forecast as a daily morning routine, news that would normally excite us, were actually disappointing: a high pressure air mass was predicted to arrive above Patagonia, bringing at least 5 days of good weather, the next week. It was the biggest and probably the only real weather window that we had seen on the forecast so far. We obviously could not take advantage of it… the flights were simply too complicated and expensive to change.
Climbers in El Chalten were already making big plans, in the caffetterias teams were meeting and I could hear discussions about Fitz Roy or Cerro Torre… it was depressing to know that there will be a very good opportunity to climb the big stuff and that we had to leave this place.
To go through this state more easily we started thinking about doing another climb just before we left. Not a simple thing to do regarding the late start of the good weather and our fast approaching departure, on the 23rd, early in the morning from El Calafate airport. Conditions changed a lot in the mountains in the last days and the walls could be dry enough to try rock climbing ascents.
Fitz Roy was too risky, the climbing is too long and our chances of returning back in town on time were low. So we decided in the last minute to go back to Niponino and try to climb Saint Exupery or Aguja de l’S. Saturday we started too late from Niponino to actually try a climb to Saint Exupery and we chose the latter peak instead. After a long but very interesting approach that we’ve done in running shoes plus crampons, we were rewarded with 5 pitches of good rock climbing on the Austriana route of Aguja de l’S. The rock was good, the granite had tremendous friction, climbing was easy and enjoyable and we only had to deal with the cold and wind. From the top of the peak the rappels were annoying, the ropes were brought up in the air by the wind and we lost some time trying to “tame” them.
On Sunday morning the wind direction changed, this time blowing from the South, bringing a short instability before the long awaited good weather.
Saying good bye to Patagonia was not a nice feeling. After one month and a few days of enjoying every moment spent in these mountains regardless the crazy weather, I tried to find answers to why some climbers like climbing here so much… I guess in most of the places around the world alpine climbing is more about a mixture of factors that contribute to the seriousness of the climb like, the length of the route, the steepness, the exposure, the conditions of the snow, ice or rock or the weather and the altitude. It’s almost never about the pure difficulty of the climbing itself like when you climb at the crag. Whereas in Patagonia, on these spectacular peaks and towers, on most of the climbs you get to climb sport style difficulty, maybe pitch after pitch while you’re still in a very serious alpine environment. It’s simply a perfect mixture between climbing (rock or ice) and classic alpinism that makes this place so challenging and attractive.
I’m honestly happy that I had the opportunity to get in the game in Patagonia. This trip went by very fast but we were fortunate and adapted pretty well to the conditions. We pulled off 5 good climbs that simply opened new ideas for future trips down there.
I was lucky to have in this trip the valuable support of Garmin, Alpin Expe and Alianța. Thank you for you continuos trust.
____
ROMANIAN
În timpul ultimei incursiuni pe care am făcut-o pe Valea Torre am întâlnit multe crevase deschise, cu poduri de zăpadă surpate, gheața din multe culoare era topită iar pereții de stancă nu mai erau incărcati cu zăpada tapetată. Încă o lecție de invătat: condițiile pe munte se schimbă extrem de repede în Patagonia. Văzând aceste schimbari am tras repede o concluzie: ar putea fi condiții bune pentru trasee de stâncă.
Pentru moment, ascensiunea pe Cerro Torre rămâne în stand by. Pur și simplu prognoza nu dădea nici un semn că ar putea apărea o fereastră destul de lungă de vreme bună pentru o ascensiune pe Cerro Torre (ne-ar fi trebuit minim 3 zile consecutive). O alternative bună însă pentru o ascensiune viitoare putea fi vârful Fitz Roy, accesat dinspre versantul estic, mai protejat de vânt. Împreună cu Kyriakos m-am hotărât repede că o astfel de încercare merită și după două zile de odihnă în El Chalten am pornit din nou spre munte. De această dată am pornit spre Pasul Superior, incărcati cu echipament puțin (doar un sac de dormit pentru amândoi, o singură butelie de gaz, câteva lucruri esențiale de mâncare, și un echipament minim pentru cățărat pe stâncă sau mixt…) ceea ce ne dădea posibilitatea să ne mișcăm repede în următoarele 3 zile.
Prima tentativă am facut-o pe traseul Californian pe Fitz Roy. Dar, odata ajunși la baza dificultăților, în strunga dintre La Silla și Fitz Roy, frigul, expunerea la vântul dinspre vest (din nou!) și gheața existentă în fisurile stâncii ne-au determinat să luam o decizie inteligentă și ne-am întors în pasul Superior la locul de bivuac. Pentru urmatoarea zi prognoza dădea semne de înrăutățire, cu nebulozitate și precipitații în a doua parte a zilei. Nu am vrut însă să renunțăm complet la această scurtă fereastră așa că ne-am hotărât să încercam o ascensiune rapidă, înainte ca vremea să se schimbe de tot.
Poincenot este un vârf estetic, ca un turn sau santinelă care străjuieste dinspre sud masivul Fitz Roy. Accesul către baza sa se poate face rapid dinspre Pasul Superior și pentru că în ziua anterioară fusese urcat de câteva echipe știam că vom găsi urme pe alocuri, care ne vor ajuta să găsim traseul cu mai multă ușurință. Era destul de clar pentru noi că Poincenot era cea mai bună opțiune. La ora 4 dimineața am părăsit bivuacul și am pornit spre traseul Whillans – Cochrane, am cățărat simultan o lungă rampă oblică de zăpada și gheață ca să putem ajunge pe un brâu în partea de sud a vârfului de unde cațărarea devine mai tehnică pentru aproximativ 10 lungimi de cățărare mixtă. La ora 11:45 am ajuns pe vârf. Expunerea a fost incredibilă, peste tot în jurul nostru puteam vedea doar pereți de granit și doar Fitz Roy părea să fie deasupra noastră. Mi-a plăcut în mod deosebit acest traseu, lung și cu pasajele moderate ca dificultate, fapt care ne-a permis să ne cățărăm repede fără să înghețăm în regrupări.
Norii negri, supărați, dinspre Cerro Torre ne amenințau și am început coborârea rapid. Retragerea a necesitat multe rapeluri complicate iar corzile s-au blocat între stânci de câteva ori. Am ajuns într-un final în Paso Superior, alergați parcă de vremea rea care se instala rapid peste masiv dar fericiți că am ajuns în siguranță pe teren sigur. Am continuat să coborâm pe ploaie și vânt iar mai jos, în pădure ne-am oprit în campingul de drumeți (Poincenot) unde am petrecut noaptea. A plouat toată noaptea, în cortul nostrum de bivuac a pătruns apa iar noi eram din ce în ce mai ”murați”. Dimineața următoare a fost greu să găsim resursele de energie pentru a împacheta toate lucrurile ude în rucsaci și să continuăm drumeția către El Chalten.
Expediția noastră în Patagonia se apropia de final. După ascensiunea pe Poincenot ne-au mai rămas doar 5 zile pană la lungul zbor spre casă. Verificarea prognozei de dimineață, un obicei deja pentru noi, de data aceasta ne-a întristat, deși pentru mulți ar fi însemnat o veste bună. O masă de aer cu presiune atmosferica ridicată urmă să se instaleze peste masiv, aducând cel puțin 5 zile de vreme bună săptămâna următoare. Ar fi fost cea mai mare și serioasă fereastră de vreme bun ape care o întâlneam în această expediție. Era evident pentru noi că nu puteam profita de ea… schimbarea biletelor de avion era prea scumpă și complicată.
În comunitatea din zonă, alpiniștii începuseră deja să-și facă planuri, prin cafenelele din oraș auzeam echipele de cățărători vorbind despre trasee pe Fitz Roy și Cerro Torre. A fost dezamăgitor și greu să mă obișnuiesc cu ideea că voi pleca din Patagonia tocmai când vremea dădea cel mai evident semn de îmbunătățire. Ca să trecem mai repede peste această stare am început să discut cu Kyriakos despre posibilitatea de a încheia excursia cu o ultima cățărare. Nu a fost simplu să găsim o opțiune de traseu dat fiind faptul că vremea bună era anunțată să înceapă chiar cu o zi înainte de zborul nostru spre casă.
Deși ne-am dorit amândoi să încercam Fitz Roy, era prea riscant, șansele erau minime să reușim să ne întoarcem la timp ca să prindem avionul. În ultimul moment am ales să ne întoarcem pe valea Torre, la Niponino și să încercam un traseu de stâncă fie pe Saint Exupery, fie pe Aguja de S. Sâmbătă, din cauza ploii am pornit prea târziu ca să putem încerca ascensiunea mai lungă pe Saint Exupery așa că am fost nevoiți să alegem varianta B. După un acces destul de lung, pe un culoar înzăpezit, pe care l-am urcat în teniși și coltari, am fost răsplătiți de 5 lungimi de coardă de cățărare curată pe stâncă pe traseul Austriana. Stânca este de o calitate deosebită, granitul aici în Patagonia are o aderență foarte bună, cățărarea pe acest traseu nu a avut dificultate mare, doar frigul și vântul au fost elementele care ne-au creat dificultăți. Din vârf rapelurile au fost din nou enervante, am încercat din răsputeri să ”îmblanzim” corzile care în bătaia vântului pluteau în aer și uneori se ridicau chiar deasupra noastră.
Duminică, direcția vântului s-a schimbat. Pentru prima data de când eram în zonă, a început să bată dinspre sud, creând o scurtă instabilitate care mai apoi urma să aduca mult așteptata fereastră de vreme bună.
Nu a fost deloc ușor să-mi iau rămas bun de la Patagonia. După o lună și câteva zile în care m-am bucurat de fiecare moment petrecut acolo, indiferent de vremea nebună, am încercat să-mi explic de ce munții de aici sunt considerați atât de speciali de alpiniștii cei mai buni.
În majoritatea zonelor montane de pe glob caracterul ascensiunilor în stil alpin este dat mai mult de angajament, de lungimea traseelor, de numărul de pasaje abrupte consecutive, de expunere dată fie de condițiile de vreme sau de zăpadă, gheață sau stancă și uneori de altitudine. Foarte rar, dificultatea concretă a unui pasaj de cățărare impune caracterul per ansamblu al traseului așa cum deseori se întâmplă în escalada sportivă. În Patagonia însă, pe majoritatea acelor turnuri sau pereți abrupți de granit, cățărarea în forma ei pură, fie ea pe stâncă sau gheață este mai tot timpul prezentă, fără a elimina câtuși de puțin caracterul alpin în care te afli. Înălțimea acestor vârfuri se măsoară cel mai adesea în lungimi de coardă și mai puțin în metri diferență de nivel. Este un loc în care cățărarea modernă se îmbină perfect cu alpinismul clasic și cred că acest lucru face din Patagonia o atracție unică pe glob.
Sunt cu adevarat încântat ca am reușit să intru în ”joc” in Patagonia, prin aceasta primă vizită. Timpul s-a scurs foarte repede în această ”expediție” însă am fost destul de norocoși și inspirați să profităm de fiecare fereastră scurtă de vreme si să ne îmbogățim ”rucsacul cu experiențe” cu 5 ascensiuni de calitate care pur și simplu mi-au deschis noi idei pentru viitor și apetitul pentru o altă excursie în Patagonia.
Date tehnice:
Perioadă:
- 16 Decembrie 2017 – 22 Ianuarie 2018 (38 zile din care aproximativ 10 cu vreme buna în total)
Trasee
- Mojon Rojo – Cara Est, 150m 4, 30°– Cesarino Fava & Jose Mordini in 1961
- Aguja Guillaumet – Richard Simmons, 80°, AI4 – Tony Richardson & Joe Simms (Canada) in 2014
- Cerro Standhardt – Exocet, 90°, WI5+, M5 – Jim Bridwell, Jay Smith & Greg Smith (US) in 28-29.01.1988
- Aguja Poincenot – Whillans Cochrane, 70°, M4, 5+ – Don Whillans (UK) & Frank Cochrane (IR) in 1962
- Aguja de l’S – Austriaca route, 6a, 50° – Hans Barnthaller & Ewald Lidl (AU) in 1987
Distante parcurse
- Aproximativ 300 km de drumetie spre și dinspre traseele de alpinism
Am fost norocos să am în această expediție sprijinul Garmin, Alpin Expe și Alianța. Vă mulțumesc pentru încrederea acordată.