Lucrul pe care l-am avut în comun cu Alex și Vasile în această excursie a fost dorința de a urca acest traseu. Acest lucru pentru mine era încă evident de acasă chiar dacă a fost mai mult sau mai puțin comunicat. The Nose este clar cel mai renumit traseu de perete din Yosemite, poate chiar din SUA. Este legendar pentru perseverența lui Warren Harding de a-l urca în premieră, dar mai ales pentru toate ascensiunile celebre care au urmat și care au schimbat puțin câte puțin stilul cățărării, evoluția echipamentului și performanțele alpiniștilor moderni. Dar nu această parte cu renume am urmărit aici, ci parcurgerea unui traseu din El Capitan pe care să-l pot face cât mai aproape de stilul cu care eram familiarizat de acasă, cu echipament mai puțin, o combinație între stilul artificial și cel liber (acest lucru s-a dovedit a fi cel mai greu), și într-o echipă de 3 români testată deja și despre care știam că va funcționa bine. The Nose era evident alegerea potrivită pentru noi, cel puțin pentru acest an :).

După câteva trasee pe care le-am parcurs în zonă pentru a ne acomoda cât de cât cu stilul atât de diferit de cățărare de aici a venit momentul să ne concetram atenția pe The Nose. Luna octombrie este plin sezon pentru cățărători în Yosemite iar popularitatea acestui traseu atrage alpiniști din toate colțurile lumii. Aglomerația din traseu a fost evident un dezavantaj pentru noi, nu ne pregătisem nici o strategie pentru a aborda acest aspect pentru că nu ne-am prea confruntat cu el până acum. Am pregătit bagajul și echipamentul necesar pentru 2 zile de perete în așa fel încât să ajungă într-un stil foarte minimalist în caz de nevoie și pentru 3 zile. Astfel, timpul a devenit principala unealtă pentru a reuși acest traseu.

Duminică am mers la baza peretelui ca să observăm situația din teren. Erau deja 3-4 echipe înaintea noastră care își croiau lent drum pe primele 4 lungimi de coardă și care aveau în plan instalarea de corzi fixe până la Sickle Ledge, loc din care pot porni următoarea dimineață la prima oră. Am decis și noi să ne ocupam locul la coadă și am urcat și noi în spatele unei echipe slovene până la Sickle Ledge. Vasile a ales să meargă cap pe acest prim bloc și s-a descurcat bine având în vedere tipul destul de ciudat al fisurilor de aici.

Următoarea dimineață am pornit devreme, pe la 5, încă pe întuneric. O echipă din Lituania și slovenii erau încă în fața noastră așa că odată ajunși din nou la Sickle Ledge ne-am așezat comod și am așteptat ca această echipă să pornească. Între timp alte trei echipe au pornit în viteză de jos exersând pentru doborârea recordului de viteză sau ascensiunea traseului într-o zi. Unul din cățărători era Alex Honnold care s-a oprit în dreptul nostru și foarte prietenos și-a cerut dreptul de a depăși. Simpatic tipul 🙂

Am pornit și noi, acum cu motivație crescută, dar i-am pris din urmă pe sloveni și ne-am blocat în două regrupari total incomode. Era puțin trecut de ora 12 și de abia am reușit să cățărăm două lungimi. Din fericire slovenii au decis să se retragă și astfel a rămas spațiu liber deasupra noastră. Era blocul meu de lungimi de coardă așa că am încercat să merg eficient și să mă bucur de cățărat. “Surplusul” de eficiență m-a făcut să mă grăbesc și la un moment dat pe fisurile de la Stovelegs am plasat în grabă o nucă și când am tras de ea ca să trec pasajul m-am trezit brusc în aer, apoi cu capul în jos și m-am oprit metri buni mai jos. Căzătura a fost neașteptată și pentru băieți, dar din fericire m-am ales doar cu o vânătaie mare pe spate și cu polarul spart.

După această lungime i-a revenit rândul lui Alex care ne-a condus până la Dolt Tower, una din porțiunile unde se poate dormi pe niște lespezi de stâncă. Era deja târziu iar echipa de lituanieni a ocupat deja bivuacul de pe El Cap Tower așa că am decis să dormim aici. Am mâncat puțin pentru că deja șansele să terminăm traseul în 2 zile erau destul de mici.

Am dormit bine, iar următoarea dimineață Vasile și-a început blocul hotărât. Deasupra noastră vedeam echipa din Lituania care încerca King Swing ( Pendulul Regelui), o porțiune cu manevre de coardă mai complicate unde se face un spectaculos pendul. Am hotărât să câștigăm timp și am ales o variantă de traversare mai tehnică din punct de vedere al cățărării dar mai pe mâna noastră (Jardine Traverse). Alegerea este bună chiar dacă Vasile a întâmpinat dificultăți într-o fisură largă și fără posibilități de asigurare. Apoi, Alex, cap de coardă, a continuat în traversare ușoară spre stânga spre micile lespezi de la Câmp 4. Am profitat aici de faptul că suntem în echipă de 3 și cu un mic artificiu am reușit să tractăm bagajul direct sub marele tavan. Era aproape seară și de aici cățărarea devenea din nou dificilă pe sub Marele Tavan ( The Great Roof). Am hotărât să facem bivuac în Câmp 4 dar ca să economisim timp următoarea dimineață am decis să cațăr pe întuneric lungimea cu tavanul și să las fixă o coardă din regruparea de deasupra. Cu emoții am pornit la lumina frontalei, la început decis să încerc cât pot liber dar m-am comutat destul de repede în scărițe și am încercat să mă mișc cât mai repede artificial. Sub tavan am asigurat cât mai puțin posibil ca să-i dau secundului posibilitatea să recupereze protecțiile cât mai ușor.

Noaptea a fost incomfortabila, că să nu alunec de pe brâna îngustă mi-am proptit picioarele întreaga noapte în treapta unei scărițe. De dimineață Alex mi-a spus că m-a auzit sforăind… semn bun, înseamnă că am reușit să adorm.

Miercuri am început să urcăm pe corzile fixe devreme, pe întuneric, după un mic dejun minimalist: un baton proteic și 2-3 guri de apă. Am decis să micșorăm blocurile capului de coardă la doar 2 lungimi de persoană astfel încât să îi dăm șansa să se odihnească mai des, mai ales că desupra tavanului peretele devine mai surplombant și mai solicitant. Vasile a mers cap pe Pancake Flake (o fisură superbă) până în Câmp 5. Apoi Alex pe următoarele 2 lugimi cu un diedru ciudat până în Câmp 6. Am urmat eu pe lungimea cu Changing Corners și apoi arcada care precede. Ziua a trecut repede, la fel ca și apa și așa puțină. Alex a prins ultima lungime mai delicată la asfințit iar apoi Vasile a găsit destulă motivație să continue pe întuneric ultime două lungimi dintre care ultima cu o scară de spituri peste niște burți surplombante. Pe întuneric eu și Alex am pornit în sus pe blocatoare atârnați complet în aer… o senzație înfricoșătoare. Am răsuflat ușurat când l-am auzit pe Vasile că a regrupat la copacul de pe platoul somital. Acest copac pe care îl cunoșteam din atâtea filmulețe și fotografii de pe internet indică finalul unei aventuri unice. L-am luat în brațe pe la ora 11 seara și am strigat tare în gând TOP! După 3 zile de muncă multă, răbdare și mai puțină cățărare decât m-aș fi așteptat am mers din nou pe orizontală. Am petrecut noaptea pe vârf nerăbdător să văd răsăritul de acolo de sus.

După The Nose ne-au trebuit doar 2 zile ca să ni se facă poftă din nou pentru cățărat. Vremea însă nu a mai fost de acord cu noi, ploile i-au îndemnat pe cățărători să petreacă weekend-ul în cafenea. Am încheiat excursia în Yosemite cu 2 zile de socializare cu cățărători consacrați sau legende ale zonei, oameni foarte simpli și prietenoși. După ploi, Adam Ondra va încerca să repete traseul The Dawn Wall, probabil va fi o altă ascensiune renumită dar atât de normală pentru atmosfera acestui loc de unde cățărătorii pleacă cu experiența îmbogățită.

________

Am avut privilegiul să am partener la această ascensiune compania Garmin, o companie ale cărei produse invită oamenii să descopere lumea outdoor, să-și măsoare activitățile și le propune să-și depășească limitele. Sunt super încântat că am avut posibilitatea să fiu însoțit în această aventură verticală de un Fenix 3 și că am putut monitoriza atât de aproape evoluția noastră din teren.