Muntii Bucegi, Valea Galbinele, Hornul Coamei

Caminul Alpin din Busteni imi este din nou gazda la sfarsit de saptamana. Suntem multi dar reusim sa ne organizam in trei echipe: Mihai si Mihaela vor sa parcurga Creasta Costila-Galbinele; Stefan, Serghei si Vladut in echipa de trei pe Hornul Coamei, iar eu si Claudiu, desi initial paream hotarati sa incercam Furcile lui Baticu, preferam ulterior tot Hornul Coamei.

Sambata dimineata harnicul Claudiu ne da trezirea la ora 6, iar noi ceilalti, cei mai priceputi pierde “iarna” facem ce facem si nu reusim sa plecam din camin mai devreme de ora 8:45.

Urcarea spre refugiul Costila e deja rutina, dar bagajele mici si atmosfera vesela din echipa fac drumul placut. E destul de cald, copacii nu mai sunt incarcati cu zapada, iar eu ma tot gandesc la aceste alternante de temperatura si la cat de greu este acum sa-ti faci un plan de tura iarna…

La refugiu mai facem o data inventarul echipamentului. Concluzia este clasica: desi nu pare, am carat prea mult… asa ca mai lasam la Costila un rucsac cu lucrurile pe care le consideram in plus (frienduri, bucle, haine si bete de ski).

Continuam pe Valea Galbenele spre baza Hornului Coamei. Zapada e buna la inceput, dar mai sus intalnim si straturi mai putin consolidate, niste acumulari mai ciudate. Avansam cu grija. In fata noastra alta echipa care merge spre Strunga Galbinele incearca o varianta mai in dreapta, pe o fata mai inclinata si reuseste sa rupa o placa de zapada de cativa metri. Nu e un motiv de panica, suprafata deplasata e mica, dar zgomotul produs ne da cativa fiori.

Ma leg in coarda cu Claudiu si intru primul in horn. Aici zapada este buna, intalnesc si gheata pe alocuri, iar mai sus ma bucur ca stratul devine mai gros. Saritorile, mai mult acoperite de gheata, nu sunt grele si decidem de la inceput sa mergem concomitent. Piolet stang, piolet drept, coltar stang, coltar drept, piolet… ce miscare placuta si ce usor este daca acorzi suficienta incredere echipamentului… Imi apar in minte imagini din filmele cu Ueli Steck. E incredibil cum acel om reuseste sa alerge pe astfel de pante inghetate… Continui mai incet caci nu sunt decat la inceputul traseului. In urma noastra porneste si Stefan cu coechipierii sai Serghei si Vladut.

Urc si urc si urc… in momentele de ragaz imi trag suflul si ma uit in jur: perete in stanga, perete in dreapta. Deasupra mea cerul albastru este strabatut rapid de nori, iar soarele nu ajunge la mine nici macar cu o raza. Sub mine, la capatul corzii este Claudiu, iar mult mai jos niste oameni mici incearca sa urce spre strunga. Mai sus intalnesc un pasaj interesant, un bolovan blocat in peretii hornului. La prima vedere gasesc doua variante: ori il catar, ori ma strecor pe sub el. Aleg varianta a doua pentru ca ma simt mai in siguranta. Ma tarasc pe burta prin zapada si trec, apoi zambesc gandindu-ma ca pe acolo Claudiu si ceilalti ar putea avea mici probleme pentru ca sunt un pic mai inalti ca mine si au rucsaci un pic mai mari :).

Simt ca ma apropii de finalul hornului, peretii se distanteaza. Ma trezesc destul de repede sus, nu ma asteptam sa se termine asa, dintr-o data. Marea surpriza este peisajul care se schimba brusc. Suntem inconjurati de tot ceea ce nu ni se aratase pana atunci. Se vad muntii Baiului presarati cu putina zapada, in spatele lor Ciucasul mai stancos, se vede Varful Omu cu al sau “vapor esuat intre gheturi”, Bucsoiul, Coltii Morarului scaldati in soare si neinzapeziti, se vede crucea de pe Caraiman in spatele crestei Vaii Albe si langa noi valea adanca a Costilei. Da, cred ca asta e partea placuta cand urci hornuri: incepi de jos, intr-un spatiu mai inchis si esti concentrat la ce e in apropierea ta, lumea de gheata si stanca pe care trebuie sa o strabati, si urci si urci si curiozitatea creste… oare ce este dincolo de acesti pereti? Si dintr-o data esti sus si muntele iti face marea surpriza, parca iti ofera totul pe tava.

Ne retragem pe unde am urcat dupa principiul: terenul cunoscut e cel mai sigur. Pe Brana Mare a Costilei ar fi fost mai simplu insa zapada nu ne confera destula siguranta. Better safe than sorry! ­čÖé