Muntii Bucegi, Inominata (6A, 6lc, 7+/8-)

Dimineata de joi ne intampina cu un cer total senin. Desi suntem obositi reusesc sa ma trezesc destul de devreme si pornesc spre izvor sa incarc bidoanele cu apa. Parca in cap imi trec insistent ganduri sa incercam Albastra. Hmm… nu stiu daca ne-am trezit destul de hotarati. Pana ma intorc cu apa, pana mancam, pana ne energizam si strangem echipamentul se face cam tarziu. Hai totusi sa o intreb si pe Delia. Dupa intoarcerea la refugiu Delia iesea cu mare greutate din sacul de dormit. Imi dau seama ca nici ea nu e mare doritoare de o plecare matinala in forta 🙂 . Trece peste noi o perioada de nehotarare, nu stiam in ce traseu sa mergem. Imi aduc aminte ca cineva mi-a zis ca Inominata e un traseu frumos. Da, hai sa incercam Inominata (6A, 6lc, 7+/8-).

De data aceasta nu mai pierdem poteca spre traseu, am mai fost de cateva ori pe Brana Policandrului si stiam accesul. Gasim usor si intrarea in traseu si ne legam in coarda. Partea aceasta a peretelui nu e strabatuta de brane inierbate iar stanca pare sa fie compacta… fain! Pornesc cap de coarda in prima lungime, linia traseului e vizibila, un pic oblic stanga, pe o fisura foarte frumoasa. Regruparea este la aproximativ 35m. Continua Delia urmatoarea lungime. Nu este in apele ei, pare sa fie obosita (mai mult psihic) dupa traseul de ieri si se catara cu o mica indoiala vis-a-vis de distantele mai mari dintre asigurari. Plaseaza un friend intr-o fisura si mai prinde curaj insa mai sus ajunge la un pasaj unde nu mai vede nici un piton. Nu mai doreste sa continue, coboara in regrupare si facem schimb, continui eu din locul unde a ramas. Ajuns in pasul cu pricina, privesc cu atentie sporita placa in care nu pare sa existe posibilitatea plasarii unui piton. Ma uit mai atent si gasesc unul chiar destul de aproape de mine. Era mai mic si foarte bine camuflat, de aceeasi culoare cu stanca. Inca o ridicare, apoi o traversare dreapta si ajung la regrupare. Conform schitei de aici incepe o lungime mai tare. Intr-adevar asigurarile sunt din an in pasti comparativ cu alte trasee pe care le-am mai facut dar pasajele sunt foarte frumoase. Asigur primul piton, apoi plasez o nuca… apoi un friend.

Ceva mai sus gasesc o nuca intepenita intr-o fisura, fara sanse sa mai poata fi scoasa. Dupa ea mai plasez un friend un pic nesigur si ajung pe o fata verticala mai tare unde sunt obligat sa escaladez liber. Ajung la un spit vechi cu ureche manufacturata. Ma intind bine sa il asigur dar carabiniera nu intra prin gaura aceea mica… Ahh, mana incepe sa-mi oboseasca pe priza dar din fericire inca sta acolo pana reusesc cu cealalta sa iau o bucla cu carabiniera mai subtire. Asigur spitul si ma odihnesc un pic. Nu ma mai descaltasem de mult de papuci si degetele de la picioare ma dureau groaznic. Le mai dezamortesc un pic si continui tot pe acea placa pana la urmatorul spit la care nu poti ajunge decat in catarare libera. Inca unul si catararea redevine mai usoara. Ajung la o surplomba mare (unde probabil ca ar fi trebuit sa regrupez) si incep o traversare la dreapta pana ajung la o fisura/crapatura prin care poate fi abordata o trecere. Dupa ce am trecut urmeaza o traversare la stanga. Corzile au deja prea multe schimbari de directie si vin extrem de greu. Mai mult ma tarasc pe acea brana mica si gasesc regruparea. Vine si Delia, ca secund, insa cu mai multa incredere. Urmeaza o lungime mai lunga cu o traversare, un horn si un diedru interesant care merge la liber. Super placere! Apoi, o ultima lungime scurta de vreo 15 metri si usoara ne scoate pe o mica brana ce strabate creasta Vulturilor. Gasim doua pitoane din care facem un rapel si continuam cu retragerea.

Daca ar fi sa ma gandesc cat de tare mi-a placut traseul as spune… Cel mai tare! Este un traseu superb, iar comparativ cu Fisura Mult Dorita mult mai curat, stanca mai compacta si mai frumos.

La refugiu nu mai era nimeni. Strangem bagajele si coboram spre Caminul Alpin pentru un dus si o masa buna pe care de ceva timp nu mi-o mai puteam scoate din minte.